Un ceai cald

Un ceai cald

Doamna Maria Tănăsescu nu plecase niciodată din satul ei natal, nu văzuse nici marea, nici muntele, nu cunoștea tumultul vieții de la oraș, și nici măcar prin satele apropiate nu umblase, fiind, de felul ei, o femeie blândă și așezată, muncitoare la câmp și în gospodărie. Toată viața ei se petrecea în jurul casei și al celor dragi, un soț harnic și priceput în multe meșteșuguri necesare gospodăriei, cei doi copii care se așezaseră la casele lor, în apropiere de vatra părintească, precum și cei doi nepoței pe care-i crescuse de mici, și care-i erau mai dragi ca orice.

Îi plăcuse mult la școală, să învețe carte, dar cel mai mult i-a plăcut să cerceteze tot felul de plante ce creșteau pe lângă garduri și podețe, să experimenteze diverse rețete personale, cum le numea ea, mai în glumă, mai în serios, iar rezultatele n-au întârziat să apară. Doamna Maria Tănăsescu a devenit repede faimoasă în sat datorită leacurilor băbești pe care le dădea tuturor pentru durere de cap, lovitură, înțepeneală de spate, ori cine mai știe ce alte oblojeli îi cereau zilnic oameni veniți din tot satul.

– Luați aminte și învățați de la mine, le zicea ea copiilor și nepoților, să știți și voi, când eu n-oi mai fi…

– O să-ți iau un caiet, să le scrii, îi răspundea nepoata cea mare, în treacăt, căci nimeni nu putea gândi că doamna Maria Tănăsescu ar putea dispărea vreodată din viața lor. Ea simboliza vatra, familia, trăinicia, rostul lor. Cum era să nu mai fie ?

Ba chiar, într-o zi, nepoata Măriuca a luat un caiet și i l-a dat, scriind mare și frumos, în titlu:

„Rețete personale, de la buna Maria”

Că așa-i zicea ea, buna Maria, adăugând:

– Uite,  să scrii tu o carte de rețete, pentru noi.

Și aștepta pe fiecare zi momentul când bunica ei  va umple paginile cu miraculoasele rețete de ceaiuri din coada calului și rozmarin, salvie cu mușețel si iarba vrăbiuței, mentă cu părul porcului, leurdă ori gălbenele.

Într-una din zile, Doamna Maria a plecat la câmp, să adune ca de obicei, niște plante. Ieșind pe poartă, îi zise nepoatei :

– Mă-ntorc repede, să mă aștepti cu un ceai cald, din acela liniștitor, de tei…

A fost ultima dată când cineva a văzut-o și a auzit-o pe doamna Maria. În zadar a așteptat-o nepoata ei cu ceaiul cald, în zadar au căutat-o pe luncă, și apoi prin pajiști, pe podețe ba chiar și prin pădurile din apropiere, în zadar au răscolit satele din jur, doamna Maria Tănăsescu a dispărut fără urmă, și nimeni vreodată nu a mai văzut-o nici vie, nici moartă.

Trecând anii, nepoata Măriuca plecă la oraș, să învețe la un liceu de arte, fiind pricepută de mică la pictură și măiastră în desen.

Ieșind într-o zi de la școală cu gând să colinde prin librării pentru a-și cumpăra niște albume de artă, se opri ca vrăjită în fața unei vitrine cu cărti, în mijlocul cărora, o copertă viu colorată cu poze de tot felul de plante, îi atrase atenția

„Rețete personale, de la buna Maria”

Intră în librărie și ceru cartea, care însă nu avea pe copertă niciun autor. Atunci îl întrebă nerăbdătoare pe librar cine a scris-o.

– Nu se știe, răspunse acesta, este un manuscris lăsat de o bătrână în cutia editurii noastre… Era un caiet, din câte am înțeles, prin care s-a uitat directoarea editurii, ba chiar a încercat câteva rețete și, văzând că erau de-a dreptul miraculoase, a hotărât să le publice în această carte, precum și pe un site specializat, retete-diete Nimeni nu a revendicat până acum dreptul de autor.

Mister ?

Întâmplare ?

Secretele existenței,

nebănuite lumi paralele,

enigme…

Articol scris de

Leave a Reply

Blue Captcha Image Refresh

*