Meteora, mânăstirea din cer

Meteora, mânăstirea din cerAlex era aviator vechi, cu experienţă. Pasionat de zbor, nu ezita niciodată să colinde lumea în lung şi-n lat, ori de câte ori avea ocazia să exploreze ţinuturi noi, ori să le revadă pe cele vizitate deja. Astfel, într-o dimineaţă de iulie, se pregăti de drum. Pornea pe un traseu cunoscut, înspre Alpii pe care-i iubea şi-i survola mereu cu aceeaşi încântare.

– Ia aminte la vreme, îi zise mama din prag, parcă vin nişte nori!

Dar Alex urcase şi-i zâmbi vesel, potrivindu-şi casca. Apoi se înălţă graţios, ca un zbor de pescăruş…

Pământul se îndepărta treptat şi oamenii dispăreau ca furnicile, munţii păreau că se prăbuşesc în ocean, iar el se apropia de soare, bucuros ca un copil, la primul său zbor.

Apoi lumina razelor îl orbi, şi totul se transformă într-un nor de ceaţă gălbuie, prin care nu mai văzu nimic… Când se trezi, în jurul lui era doar cerul senin. Se ridică greu şi privi uimit…

Se afla pe un munte înalt şi prăpăstios, un adevărat cuib de vulturi, pe înălţimi inaccesibile.

Meteora! Incredibil…

Realiză că, fără să înţeleagă cum, aterizase pe podişul grec al Thessaliei, în inima confreriei Meteora.

Apoi apărură sihaştrii, mergând încet, ca nişte umbre plutitoare, în murmur de rugăciune. Era o procesiune ce părea oarecum deosebită, chiar dacă el nu le văzuse pe celelalte, însă parcă plutea în aer un iz de sărbătoare, o mare fervoare religioasă…

– Este o slujbă deosebită? Întrebă el un călugăr ce trecea pe aproape.

– Desigur frate, ştii că după moartea regelui sârb Simson Uressis, fiul acestuia, Ioan, a refuzat tronul care-i revenea, şi a ales călugăria sub numele de Joasaph. Slujba se va ţine chiar acum.

– Regele sârb Simson? Dar voi sunteţi un pic în urmă, dacă abia acum aflaţi că a murit, zise el zâmbind amuzat.

– Suntem în anul 1371, toată lumea ştie… murmură călugărul îndepărtându-se cu capul plecat…

Alex rămase derutat. Totul părea aici învechit, observă chiar şi scripeţii cu care încă erau urcaţi în plasă oamenii şi alimentele, corzile şi nacelele ce atârnau pe peretele abrupt, neexistând treptele tăiate în piatră, aşa cum le ştia el…

Era evident, avionul lui intrase într-o falie de timp şi aterizase pe Meteora, în alt secol!

De el se apropie un bătrân cu o cunună de laur pe frunte.

– Tu eşti… începu Alex, dar nu mai îndrăzni să continuie.

– Da, sunt Petrarca, răspunse acesta blând, tocmai am scris un sonet pentru Laura…

Şi bătrânul se îndepărtă, recitând: „del vario stile in ch’io piango e ragiono, fra le vane speranze e ‘l van dolore, ove sia chi per prova intenda amore, spero trovar pietà, non che perdono…”

Aşa îşi petrecu toată ziua Alex, descoperind la tot pasul mistere şi încercând a dezlega enigme, până când seara îl găsi epuizat de toată această miraculoasă întâmplare. Se aşeză pe treptele reci şi adormi gândindu-se la mama sa, la prietena sa şi la toţi cei dragi, care-l aşteptau acasă, în lumea lui, în vremea lui.

I-o mai revedea vreodată?

„Al mondo è breve sogno”… murmura Petrarca, pe vârful unui meteor îndepărtat.

„Lumea este un vis scurt”…

Articol scris de

 

Leave a Reply

Blue Captcha Image Refresh

*