Fecioara Neagră

Fecioara neagraLocuia în Saintes-Maries de la Mer, şi era cea mai frumoasă fată din sat. Toată lumea o iubea, iar inima ei era mare cât întregul univers, umplând de lumină şi bucurie casele în care intra, ori codrul în care cânta, adunând flori şi bând apă de la izvor. Avea faţa rotundă şi pletele negre ca pana corbului, iar ochii plini de iubire pentru oameni şi animale, deopotrivă.
Într-o zi, se dusese cu treabă în vecinătatea satului, în portul Ra, ai cărui locuitori erau un trib enigmatic, provenit din aristocraţia războinică egipteană, de oameni negri, numiţi caraqi.
Cum păşi pe dig, fiul şefului de trib îi veni în întâmpinare, declarându-i dragostea, şi cerând-o de soţie.
Sara îl refuză cu tristeţe, deoarece nu-i plăcea să supere pe nimeni, însă inima ei era dată demult unui voinic plecat la luptă pe tărâmuri străine, pe care-l aştepta să se întoarcă.
Mare-i fu supărarea fiului de războinic aristocrat, ba chiar şi orgoliul rănit, el fiind cel mai de seamă flăcău din tot ţinutul, de toate fetele dorit. Dar oricât s-a supărat, şi oricât a insistat, Sara nu s-a lăsat convinsă. Inima ei era dată, şi pace.
Atunci, voinicul o luă într-o barcă mică de lemn, spunându-i că niciodată nu va mai revedea ţărmul, şi plecă în largul mării, cu frumoasa fată răpită, în lacrimi.
Nimeni nu i-a mai văzut de atunci, oricât i-au căutat…
Într-o zi, peste ani şi ani, la mal a venit, plutind în derivă, o barcă goală. Adică fără niciun om în ea, doar pe jos, căzută într-un colţ, oamenii au găsit o păpuşă neagră de lemn cu faţa rotundă, fără mâini şi fără picioare.
Plimbând-o din mână în mână, pentru a o vedea mai bine, au constatat că toţi cei care o atinseseră simţiseră imediat o energie ciudată care-i învăluise, însoţită de o mare senzaţie de bucurie şi chiar fericire venită aşa, din senin, fără nicio explicaţie.
Mai mult de-atât, cei bolnavi, care o atinseseră, au început vizibil să se simtă mai bine chiar din acel moment. Peste o săptămână, toată lumea se perindase să o atingă, iar rezultatele nu se lăsau aşteptate. Cei ologi mergeau, rănile se închideau, durerea dispărea ca prin farmec. Ba chiar şi durerile sufleteşti păreau că se mai uită, fiind parcă mai uşor de suportat în preajma păpuşii fermecate…
Apoi cineva a recunoscut medalionul de la gâtul păpuşii de lemn. Era al Sarei !
Uimirea a fost uriaşă, nimeni neputând înţelege ce s-a întâmplat. Însă păpuşa a fost  numită „Sara Egipteanca” sau „Fecioara Neagră” şi păstrată la loc de cinste, ca o icoană făcătoare de minuni.
O dată pe an, în ziua dispariţiei Sarei, păpuşa era plimbată cu barca pe mare.
Apoi, într-o vreme cu furtuni de nestăpânit, portul Ra a fost scufundat, şi tribul careq a dispărut pentru totdeauna…
Mult mai târziu, prin anul 1450, o păpuşă asemănătoare a fost găsită la un alt mal de mare, şi localnicii au văzut că avea puterea să alunge blestemele şi să aducă noroc.
Unii auziseră de legenda Sarei, şi au presupus că era aceeaşi păpuşă.
Cu toţii au adorat-o pe Sara ca pe o sfântă, ea rămânând în istorie sub numele de „Eternul Feminin”, cântat de poeţi şi muzicieni precum Wagner, şi mulţi alţii.
Coincidenţe?
Mistere?
Enigme nedezlegate, ce continuă să ne vorbească de dincolo de vremi…

Articol scris de

 

Leave a Reply

Blue Captcha Image Refresh

*